Şcoala lui Maxy
O perioadă foarte benefică a studiului în atelier a fost aceea în care profesorul a cerut elevilor să lucreze o săptămână “în stil impresionist”, o alta –“în stil cubist”, sau alta –“în stil expresionist”. Bineînţeles – după ce analizase împreună cu elevii imagini tipice pentru respectivele direcţii moderniste.
Sâmbăta era o zi foarte aşteptată de elevi, fiind “ziua de critică”, dedicată discutării lucrărilor executate de ei în timpul săptămânii. Această “zi de critică” accentua în mare măsură diferenţa dintre metodele academice practicate la “Belle Arte” şi metoda pedagogică a lui Maxy. Era o şedinţă incitantă nu numai pentru că elevii aşteptau verdictele asupra lucrărilor lor, ci şi – sau, mai degrabă – pentru că discuţiile erau totdeauna foarte interesante.
ucrările erau înşirate dinainte pe şevalete de-a lungul unui perete. Profesorul cerea mai întâi părerea elevilor despre recolta săptămânii: Care lucrări sunt considerate mai bune, în care se redă mai bine caracterul modelului, care sunt mai coerente şi expresive, care sunt diferenţele de concepţie şi factură dintre ele, etc. După care se ridica şi reaşeza lucrările după criterii care abia după aceea ni se clarificau: fie că prin intervenţia sa, profesorul punea în valoare cel mai bun desen sau două-trei dintre cele mai bune, fie că grupa lucrările după apropieri sau contraste în maniera de tratare, fie că aplica alte criterii. Discuţiile care urmau şi, mai ales, concluziile foarte dezvoltate ale profesorului erau nu numai învăţăminte clarificatoare, ci se constituiau în adevărate lecţii de critică plastică, de istoria artei şi de estetică. (Cât de necesare ar fi asemenea lecţii criticilor actuali, adesea deţinători ai unor formaţii total improvizate! Chiar şi celor care au urmat oareşicari studii de specialitate!)
Profesorul pornea de la ideea că realizarea unei imagini nu este o activitate pur manuală şi nici una total necontrolată, un fel de emanaţie spontană a pornirilor subiective, momentane sau slab conştientizate ale Eului înzestrat, ci implică, pe lângă asemenea impulsuri, momente de evaluare (mai mult sau mai puţin) conştientă, procese mentale, observaţii auto-critice sau de auto-aprobare legate de intenţiile expresive, care dirijează cursul realizării imaginii, procese mentale foarte sudate cu gesticulaţia necesară realizării dorite a imaginii. Intra în această viziune pedagogică conştiinţa că, odată cu pornirile caracteristice personalităţii fiecăruia, procesele mentale, intelectuale îşi spun cuvântul, chiar în ce priveşte scoaterea în evidenţă a viziunii autorului imaginii, selectarea mijloacelor pentru scoaterea în evidenţă a acestei viziuni personale. Momentele de “respiro” , când autorul examinează la sfârşitul unei etape imaginea realizată se constituie în momente de “critică” – momente, petrecute la nivel intelectual – a imaginii.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.